Am scris postul asta pe la sfarsitul lui ianuarie, intr-un moment de inspiratie in care nu aveam acces la net. A ramas la mine pe laptop pana acum, cand am dat din nou peste el, dintr-o "coincidenta", si iata-l.
Era 7 dimineata cand am ajuns la studio, pe data de 18 ianuarie. M-am dus foarte devreme, ca sa verific cum e cu curatenia si sa mai aranjez diverse lucruri inainte de a tine prima ora in noul studio Happy Cora.
Dar ce sa vezi…in loc sa ma duc direct in sala sa montez device-urile audio, stresata cum sunt de obicei ca n-or sa mearga:), am stat de vorba jumatate de ora cu…femeia de servici…care tocmai facea curatenie in sediu.
Rareori mi-a fost dat sa intalnesc un om atat de simplu, dar care sa ma impresioneze asa de mult din cateva vorbe. Doamna N. are aproape 40 de ani, dar nu-i arata. Eu i-as fi dat max. 35, si sigur nu foloseste crème Lancome:). E blonda, are parul prins intr-o coada tinereasca si o fata foarte deschisa. Cumva, radiaza energie. Are o fata de 18 ani, pe care a crescut-o singura, ca vorba ei “sotu’ era un bou si si-a pus repede coada pe spinare”, de cand fetita era mica si cu probleme medicale, iar medicii ii spuneau “fugi cucoana d’aci ca oricum moare”…
Acum fata e mare, studenta la psihologie, sta pe net toata ziua si e cam "doamna de birou":). Dar a avut puterea sa o readuca pe mama pe linia de plutire, dupa ce doamna N. a suferit o operatie dificila, spunandu-i ca daca se gandeste ca e bolnava, chiar asa o sa si ramana, deci sa faca bine si sa se scoale din pat.
Suntem ceea ce gandim – e o filozofie atat de simpla:)...
Doamna N. a fost foarte fericita ca a gasit si acest job de tanti care face curatenie, cat mai devreme posibil, adica de la 6 pana la vreo 7.30-8 dimineata. Pentru ca apoi merge la job-ul principal, de bona a unui baietel nazdravan, unde sta 9 ore. Si unde doamna mama mai si intarzie…Si toate astea pentru a trai cat de cat decent, a-si sustine in continuare fiica si a-si plati chiria.
Si last but not least, doamna N. canta duminica la biserica in cor. A descoperit ca are voce, si s-a decis sa-si foloseasca absolut toate calitatile si aptitudinile ca sa mai castige niste banutzi. Dar asta nu o face in special pentru bani, desi nu neaga ca sunt buni primiti, atatia cati sunt, ci pentru ca e foarte credincioasa si in orele alea petrecute la biserica simte ca face ceva si pentru sufletul ei.
Si totusi, doamna N. are puterea sa intampine un strain cu zambetul pe buze dimineata la ora 7, sa vorbeasca frumos, daca nu de-a dreptul motivational si cu cu mult entuziasm despre facut curatenie si despre rolul ei de “a 2-a mami”, in timp ce tu stai si te uiti la ea vrajit, si te intrebi facand un calcul rapid de ore muncite “Doamne, de unde are femeia asta atata putere???”…
M-a impresionat mult doamna N. si de aceea am simtit nevoia sa vorbesc despre ea. Si cand nu sunt sigura daca/ cat de realist este sa realizez toate task-urile de pe lista in timpul pe care singura mi-l impun, ma gandesc din nou la ea si realizez ce mare avantaj am totusi prin faptul ca e alegerea mea personala daca sa fac sau nu toate lucrurile respective. Mi-au trebuit 11 ani sa ajung cu gandirea pana aici, pornind de la stadiul de student entuziast care face de toate, numai ca sa invete:).
11 ani in care orice nou proiect sau task challenging era un trigger suficient ca sa-mi capteze interesul si sa zic "I'm in". Stiti caricatura aceea cu catelul care alearga dupa osul pe care ALTCINEVA i-l tine atarnat in fata, si evident niciodata nu-l va prinde, oricat de tare alearga? Cam asa eram si eu:)
Well, ceva s-a schimbat. Poate am imbatranit:), poate m-am ramolit:). Dar am realizat ca avem suficienta energie, pentru proiectele cu adevarat importante, DACA le alegem corect. Deci ce facem cu energia asta? E o lectie de management basic... Aici e de fapt dificultatea - sa prioritizam ce vrem de la viata si sa acceptam ca evident, nu putem avea tot. Asta implica sa renunti la o parte din trecut, sa poti sa spui "nu" cand asa simti, si sa te impaci cu tine insuti - dealtfel indeajuns de greu intr-un mediu care te impinge tot timpul de la spate:)
Corolar - Exista atatia oameni mult mai amarati dpdv material, care totusi raman atat de umani, sunt asa de cu picioarele pe pamant si emana atat de multa viata si energie in ciuda problemelor reale…incat mie una cateodata mi-e si rusine ca ma mai apuca angoasele sau ma simt debusolata fara vreun motiv concret…
PS – sincere multumiri propriei mele bone, care ma inspira in fiecare zi.
So, feel free to be happy!
Se afișează postările cu eticheta d'ale vietii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta d'ale vietii. Afișați toate postările
Bon Jovi - super concert:)
He he, ce vremuri, cand ascultam Bon Jovi tras pe caseta de la colegii de liceu, si dansam pe el la chefuri, alturi de Guns, Metallica, Phoenix sau Timpuri noi:)
Ma bucur foarte mult ca am mers la concertul Bon Jovi, desi nu sunt o fana inraita, cum s-ar declara altele:). Asta pt ca nu mi s-a mai intamplat pana acum sa aud la un concert la noi ca artistul multumeste publicului pentru rabdare si pt ca l-a asteptat timp de 30 de ani. Mi s-a parut foarte frumos lucrul asta, chiar mai important decat sa stie ca se afla in Romania, cu capitala la "BUcharest", nu "Budapest", asa cum s-a intamplat in mod penibil la concertul Lenny Kravitz...Si asta pentru ca mi se pare ca denota un interes mai mare pentru publicul local.
O alta premiera a fost lungimea concertului - cele 3 ore pe ceas au fost incredibile. Deja dupa 2 ore jumate in preajma mea se puneau pariuri daca mai canta, si ne uitam placut surprinsi unii la altii la fiecare nou inceput de melodie...
Iar la sfarsit, cand au dat-o pe "Twist and shout", as fi dansat toata noaptea, ca in tinerete:)
Asa incat, jos palaria pentru atitudinea super profi, punctualitate si mai ales pentru cum au raspuns publicului, tinand un concert absolut MEMORABIL, chiar si pt cei care nu erau fani:)
Ma bucur foarte mult ca am mers la concertul Bon Jovi, desi nu sunt o fana inraita, cum s-ar declara altele:). Asta pt ca nu mi s-a mai intamplat pana acum sa aud la un concert la noi ca artistul multumeste publicului pentru rabdare si pt ca l-a asteptat timp de 30 de ani. Mi s-a parut foarte frumos lucrul asta, chiar mai important decat sa stie ca se afla in Romania, cu capitala la "BUcharest", nu "Budapest", asa cum s-a intamplat in mod penibil la concertul Lenny Kravitz...Si asta pentru ca mi se pare ca denota un interes mai mare pentru publicul local.
O alta premiera a fost lungimea concertului - cele 3 ore pe ceas au fost incredibile. Deja dupa 2 ore jumate in preajma mea se puneau pariuri daca mai canta, si ne uitam placut surprinsi unii la altii la fiecare nou inceput de melodie...
Iar la sfarsit, cand au dat-o pe "Twist and shout", as fi dansat toata noaptea, ca in tinerete:)
Asa incat, jos palaria pentru atitudinea super profi, punctualitate si mai ales pentru cum au raspuns publicului, tinand un concert absolut MEMORABIL, chiar si pt cei care nu erau fani:)
Despre valori - cam pompos, dar chiar exista inca:)
In postul trecut vorbeam despre oameni care ma inspira. Si, btw, in poza cu Ecuador nu sunt eu, ci tot un motiv de inspiratie, dar voi reveni asupra lui.
Acum o sa scriu despre ceva care se intampla cam o singura data in viata, si asa putinilor oameni carora li se intampla. Si nu, nu e dragostea adevarata:)
Prietena mea cea mai buna - nu conteaza cum se numeste, oricum nu e pe fb - si-a sustinut saptamana trecuta lucrarea de DOCTORAT. Si nu oriunde - ci la SORBONA.
Si nu intr-un domeniu prozaic cum ar fi "cum sa iesim din criza economica", ci in ISTORIA ARTELOR SI ARHITECTURII. Un studiu amplu despre sculptura romaneasca, despre Paciurea. Cativa ani buni de citit, sapat prin arhive si hrube, intalnit cu octogenari & nonagenari, gestionat orgolii de artisti si muzeografi, si finalmente de facut fata rigorilor sustinerii unui doctorat la o institutie de o asemenea valoare.
Si nu l-a luat oricum, ci cu nota 10 in unanimitatea juriului, dupa aproape 4 ore de sustinere si prezentare a lucrarii.
In spate sunt ani de munca - a calcat si rufe, a predat engleza, a vandut pantofi, a locuit la prieteni - care nu aveau cu mult mai mult decat ea, dar aveau totusi un acoperis. Pentru mine, e cel mai bun exemplu ca poti sa reusesti daca crezi in ceea ce faci.
Deocamdata, nu cunosc pe nimeni altcineva care sa se ridice la aceleasi standarde culturale ca prietena mea:). Si, desi toate lucrurile astea nu genereaza bani multi imediat (nici iahturi, nici vacante la Nisa, desi locuieste in Franta:)), sunt foarte mandra ca e prietena mea si ca totusi, desi am apucat-o pe cai atat de diferite, dupa 20 de ani, inca mai avem ce sa ne spunem...
Si, apropos, pana acum a scris deja vreo 2 carti si sigur acum lucreaza la vreun album de arta... Eu ma bucur cand reusesc sa mai scriu cate ceva pe blog:).
Voi cum stati cu prietenii de valoare?
Acum o sa scriu despre ceva care se intampla cam o singura data in viata, si asa putinilor oameni carora li se intampla. Si nu, nu e dragostea adevarata:)
Prietena mea cea mai buna - nu conteaza cum se numeste, oricum nu e pe fb - si-a sustinut saptamana trecuta lucrarea de DOCTORAT. Si nu oriunde - ci la SORBONA.
Si nu intr-un domeniu prozaic cum ar fi "cum sa iesim din criza economica", ci in ISTORIA ARTELOR SI ARHITECTURII. Un studiu amplu despre sculptura romaneasca, despre Paciurea. Cativa ani buni de citit, sapat prin arhive si hrube, intalnit cu octogenari & nonagenari, gestionat orgolii de artisti si muzeografi, si finalmente de facut fata rigorilor sustinerii unui doctorat la o institutie de o asemenea valoare.
Si nu l-a luat oricum, ci cu nota 10 in unanimitatea juriului, dupa aproape 4 ore de sustinere si prezentare a lucrarii.
In spate sunt ani de munca - a calcat si rufe, a predat engleza, a vandut pantofi, a locuit la prieteni - care nu aveau cu mult mai mult decat ea, dar aveau totusi un acoperis. Pentru mine, e cel mai bun exemplu ca poti sa reusesti daca crezi in ceea ce faci.
Deocamdata, nu cunosc pe nimeni altcineva care sa se ridice la aceleasi standarde culturale ca prietena mea:). Si, desi toate lucrurile astea nu genereaza bani multi imediat (nici iahturi, nici vacante la Nisa, desi locuieste in Franta:)), sunt foarte mandra ca e prietena mea si ca totusi, desi am apucat-o pe cai atat de diferite, dupa 20 de ani, inca mai avem ce sa ne spunem...
Si, apropos, pana acum a scris deja vreo 2 carti si sigur acum lucreaza la vreun album de arta... Eu ma bucur cand reusesc sa mai scriu cate ceva pe blog:).
Voi cum stati cu prietenii de valoare?
Lux burghez:)
Acum cateva zile, aveam atatea lucruri in minte ca as fi putut scrie romane intregi. Acum s-a facut liniste:). E de bine. Toate s-au asezat, s-au decantat. Caruselul s-a oprit, si dandu-ma jos vad destul de clar pe unde ar trebui sa merg, ceva mai clatinat si ametit la inceput, dar sper sa m-ajute simtul echilibrului - pe care unii m-au batut asa mult la cap sa mi-l dezvolt. Cine stie cand tre' sa traversez Rasnoavele pe o coarda?!
Si m-am mirat realizand cate lucruri am de facut pentru mine. Si cati oameni ma asteptau, rabdatori, sa-mi mai aduc aminte si de ei:).
Inca ceva...Din diverse discutii, am realizat a N-a oara cat de dificila le este oamenilor schimbarea...Cat de la-ndemana e sa ramai in zona ta calduta de confort. Si ma consider taaaare fericita ca am adunat in jurul meu oameni & prieteni care sa ma inspire sa pot face si eu schimbari substantiale. Care au avut curaj inaintea mea, si cu mai putine plase de siguranta dedesubt, sa o apuce pe drumuri diferite de ce zicea facultatea, familia sau ratiunile financiare.
Asa incat, multe multumiri celor care ma inspirati, sunteti cam multi ca sa va insir aici pe toti, dar unii dintre voi sigur va veti recunoaste:)
Unul din exemple, de la care nu ma pot abtine:):)
Multumesc pentru luxul burghez pe care mi l-am permis, de a veni acasa azi la ora 11 a.m. si de a dormi bustean pana la pranz; pentru cafeaua la ibric pe care am timp sa mi-o fac dimineata si s-o beau pe terasa, in loc de ness-urile recente baute pe graba ca sa nimeresc poarta; pentru timpul in care scriu acest post, fara sa fie totusi 12 noaptea; si pentru placerea de a face dus in timpul zilei, pe-ndelete, nu noaptea cand, dupa ce am atipit deja langa patul lui Alex, imi e lene si sa ma bag in propriul pat...:)
Din aceeasi serie de lux burghez, cateva citate din Kahlil Gibran, recent descoperit in timpul lecturilor de dimineata cu metroul, pe ruta Eroii Revolutiei - Pipera:). Buna si Pipera asta la ceva, a fost destul de departe cat sa apuc sa mai citesc cate ceva:).
Carpe diem deci!
Si m-am mirat realizand cate lucruri am de facut pentru mine. Si cati oameni ma asteptau, rabdatori, sa-mi mai aduc aminte si de ei:).
Inca ceva...Din diverse discutii, am realizat a N-a oara cat de dificila le este oamenilor schimbarea...Cat de la-ndemana e sa ramai in zona ta calduta de confort. Si ma consider taaaare fericita ca am adunat in jurul meu oameni & prieteni care sa ma inspire sa pot face si eu schimbari substantiale. Care au avut curaj inaintea mea, si cu mai putine plase de siguranta dedesubt, sa o apuce pe drumuri diferite de ce zicea facultatea, familia sau ratiunile financiare.
Asa incat, multe multumiri celor care ma inspirati, sunteti cam multi ca sa va insir aici pe toti, dar unii dintre voi sigur va veti recunoaste:)
Unul din exemple, de la care nu ma pot abtine:):)
Multumesc pentru luxul burghez pe care mi l-am permis, de a veni acasa azi la ora 11 a.m. si de a dormi bustean pana la pranz; pentru cafeaua la ibric pe care am timp sa mi-o fac dimineata si s-o beau pe terasa, in loc de ness-urile recente baute pe graba ca sa nimeresc poarta; pentru timpul in care scriu acest post, fara sa fie totusi 12 noaptea; si pentru placerea de a face dus in timpul zilei, pe-ndelete, nu noaptea cand, dupa ce am atipit deja langa patul lui Alex, imi e lene si sa ma bag in propriul pat...:)
Din aceeasi serie de lux burghez, cateva citate din Kahlil Gibran, recent descoperit in timpul lecturilor de dimineata cu metroul, pe ruta Eroii Revolutiei - Pipera:). Buna si Pipera asta la ceva, a fost destul de departe cat sa apuc sa mai citesc cate ceva:).
Când inima îţi este un vulcan, cum crezi că ar putea să-ţi crească flori din palme? --> recent experimentata
Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.--> well, e ceva timp ce cand ma stradui sa nu mai tot invat...
O rădăcină este o floare care dispreţuieşte faima. --> cam greu de acceptat in societatea romaneasca, deci poate ar fi timpul sa cautam in alte parti.
Nedumerirea este începutul cunoaşterii. --> ah, ce-mi plac mie oamenii care intotdeauna le stiu pe toate si au toate raspunsurile!:)
Ne alegem bucuriile şi necazurile cu mult înainte de a le experimenta.--> cu alte cuvinte, sa acceptam ca ne-o facem cu mana noastra...
Trăim doar pentru a descoperi frumosul. Restul e un fel de aşteptare.
Vreau să fiu viu şi să trăiesc viaţa ce-o simt mişcând în mine, să cunosc fiece clipă până la capăt.
Scarile rulante si managementul schimbarii:)
M-am saturat de turme:). Nu-mi mai plac decat cele de la munte, si alea de preferat de la distanta, ca sa nu ma intersectez cu ciobanestii:).
Metrou Piata Romana, dimineata pe la 7.35. Urc cu scarile rulante spre Coloane, ca sa ies cat mai repede, in drum spre sala. Si cand spun ca urc cu scarile rulante, inseamna ca incerc civilizat sa urc in mod activ, in continuare, pe scara rulanta, pe partea stanga, desemnata in toate tarile civilizate ca parte pe care se circula. Si la noi sunt desenate pe trepte, in mod alternativ, "talpile" care sugereaza urcatul, si NU STATIONATUL. Asta ar trebui sa se intample pe dreapta.
Dar putina lume se sesizeaza. Oamenii nostri se bulucesc si zac in continuare pe scara, pana sus, pe ambele parti. Ma dispera. Daca ar fi in Paris, pe cei care stau in mod nesimtit pe stanga i-ar lua pe sus, cu fulgi cu tot. Si nu o persoana, ci un val intreg.
Asa incat m-am hotarat sa fac si eu spirit de fronda, sa spun "Pardon" indeajuns de tare incat sa ma bage lumea in seama, si sa INSIST. "Pardon, va rog sa-mi dati voie, pe partea asta se circula." Prima data mi s-a parut ciudat, acum a devenit normal.
Invariabil, mi se raspunde: "Urca pe scari daca vrei sa mergi". Invariabil, le raspund si eu "Stationarea se face pe dreapta". Evident, in cele 20 secunde cat dureaza urcatul per total, nu ai timp de polemica. Dar, imbucurator, daca cineva se chinuie sa "desfunde dopul", mai sunt destui altii care il urmeaza si continua sa urce. Pe stanga.
La inceput recunosc ca ma enervam. Acum ma distrez. Ma intorc, ii privesc in ochi, le zambesc, sa priceapa bine. Poate data viitoare isi vor aduce aminte.
Din pacate, imi dau inca o data seama ce puternic si adanc inradacinate sunt obiceiurile de genul asta. Pentru marea majoritate, scarile rulante sunt niste chestii pe care stai, daca vrei sa te misti mergi pe cele de piatra. Hello, dar totusi, si scarile rulante sunt tot niste scari. De ce sa consideri ca ai doar 2 variante, cand de fapt sunt 3?
Mai nasol e ca asta se intampla si la nivel de actiuni muuuult mai importante in viata.
Concluzia - daca nu ne straduim individual si in MOD DELIBERAT sa ne mai deschidem putin perspectiva, cred ca in viitorul apropiat pe scarile de la metrou se vor intalni numai batrani care sa se odihneasca pe partea stanga, ca ei oricum au muncit o viata intreaga...
Metrou Piata Romana, dimineata pe la 7.35. Urc cu scarile rulante spre Coloane, ca sa ies cat mai repede, in drum spre sala. Si cand spun ca urc cu scarile rulante, inseamna ca incerc civilizat sa urc in mod activ, in continuare, pe scara rulanta, pe partea stanga, desemnata in toate tarile civilizate ca parte pe care se circula. Si la noi sunt desenate pe trepte, in mod alternativ, "talpile" care sugereaza urcatul, si NU STATIONATUL. Asta ar trebui sa se intample pe dreapta.
Dar putina lume se sesizeaza. Oamenii nostri se bulucesc si zac in continuare pe scara, pana sus, pe ambele parti. Ma dispera. Daca ar fi in Paris, pe cei care stau in mod nesimtit pe stanga i-ar lua pe sus, cu fulgi cu tot. Si nu o persoana, ci un val intreg.
Asa incat m-am hotarat sa fac si eu spirit de fronda, sa spun "Pardon" indeajuns de tare incat sa ma bage lumea in seama, si sa INSIST. "Pardon, va rog sa-mi dati voie, pe partea asta se circula." Prima data mi s-a parut ciudat, acum a devenit normal.
Invariabil, mi se raspunde: "Urca pe scari daca vrei sa mergi". Invariabil, le raspund si eu "Stationarea se face pe dreapta". Evident, in cele 20 secunde cat dureaza urcatul per total, nu ai timp de polemica. Dar, imbucurator, daca cineva se chinuie sa "desfunde dopul", mai sunt destui altii care il urmeaza si continua sa urce. Pe stanga.
La inceput recunosc ca ma enervam. Acum ma distrez. Ma intorc, ii privesc in ochi, le zambesc, sa priceapa bine. Poate data viitoare isi vor aduce aminte.
Din pacate, imi dau inca o data seama ce puternic si adanc inradacinate sunt obiceiurile de genul asta. Pentru marea majoritate, scarile rulante sunt niste chestii pe care stai, daca vrei sa te misti mergi pe cele de piatra. Hello, dar totusi, si scarile rulante sunt tot niste scari. De ce sa consideri ca ai doar 2 variante, cand de fapt sunt 3?
Mai nasol e ca asta se intampla si la nivel de actiuni muuuult mai importante in viata.
Concluzia - daca nu ne straduim individual si in MOD DELIBERAT sa ne mai deschidem putin perspectiva, cred ca in viitorul apropiat pe scarile de la metrou se vor intalni numai batrani care sa se odihneasca pe partea stanga, ca ei oricum au muncit o viata intreaga...
Inima albastra de mama:)
E de bine. Asta e de bine:)
Comentariul unei prietene legat de tragedia de la Giulesti, in care ar trebui sa punem sub semnul intrebarii daca sa facem copii - desi in contextul de a-i face in Romania, a picat la tzanc ca sa-mi reaminteasca momentul de gratzie pe care l-am trait azi pe la 7 fara 5 dimineata, cand cu cafeaua inca in gat ma pregateam sa zbor spre studio, unde ma asteptau fetele pentru ora.
Alex al meu a devenit foarte matinal...si daca ceasul meu suna la 6, al lui "suna" la 6 fara 5:). Asa incat petrecem dimineti devreme impartind un sandvis pe coltul blatului de bucatarie, cu "Patrick" -ii adusi la purtator din pat printre firimituri, ne mai facem ca bem o gura de lapte, si in final stropim iarba si florile de afara cu furtunul, sa nu moara de sete. Uneori, si florile din bucatarie, tot cu furtunul:), dar ce mai conteaza...
Well, de obicei scena idilica se termina cu bazaiala, el care nu mai vrea sa doarma ci sa se joace cu mine afara, eu care tre' s-o tai urgent iar tati care inca mai motzaie saracul, ca s-a culcat pe la 2 dimineata...Eu tre' sa-mi iau inima in dinti si sa plec, incuind poarta pe afara in timp ce el ma striga "mami, mami!".
Dar azi s-a intamplat ceva foarte frumos. L-am pupat pe crestet, asa parinteste, in timp ce se juca in nisip, si cand dau sa plec, Alex zice: "Mami, pot sa te pup si eu?"...asa, cu o intonatie crescatoare si accente pe "mami" si "eu"...
M-am topit toata, ce sa mai...M-am ferit intotdeauna sa-i cersesc pupicuri, si l-am lasat sa actioneze cum a simtit el. Se pare ca a meritat. Nu stiu daca e sanatos sa sper ca o sa mai faca asa si peste 10 ani:), dar stiu ca acum "he made my day" si puteam sa fim si in Patagonia si in San Marino, ca tot n-ar fi fost mai frumos!
Comentariul unei prietene legat de tragedia de la Giulesti, in care ar trebui sa punem sub semnul intrebarii daca sa facem copii - desi in contextul de a-i face in Romania, a picat la tzanc ca sa-mi reaminteasca momentul de gratzie pe care l-am trait azi pe la 7 fara 5 dimineata, cand cu cafeaua inca in gat ma pregateam sa zbor spre studio, unde ma asteptau fetele pentru ora.
Alex al meu a devenit foarte matinal...si daca ceasul meu suna la 6, al lui "suna" la 6 fara 5:). Asa incat petrecem dimineti devreme impartind un sandvis pe coltul blatului de bucatarie, cu "Patrick" -ii adusi la purtator din pat printre firimituri, ne mai facem ca bem o gura de lapte, si in final stropim iarba si florile de afara cu furtunul, sa nu moara de sete. Uneori, si florile din bucatarie, tot cu furtunul:), dar ce mai conteaza...
Well, de obicei scena idilica se termina cu bazaiala, el care nu mai vrea sa doarma ci sa se joace cu mine afara, eu care tre' s-o tai urgent iar tati care inca mai motzaie saracul, ca s-a culcat pe la 2 dimineata...Eu tre' sa-mi iau inima in dinti si sa plec, incuind poarta pe afara in timp ce el ma striga "mami, mami!".
Dar azi s-a intamplat ceva foarte frumos. L-am pupat pe crestet, asa parinteste, in timp ce se juca in nisip, si cand dau sa plec, Alex zice: "Mami, pot sa te pup si eu?"...asa, cu o intonatie crescatoare si accente pe "mami" si "eu"...
M-am topit toata, ce sa mai...M-am ferit intotdeauna sa-i cersesc pupicuri, si l-am lasat sa actioneze cum a simtit el. Se pare ca a meritat. Nu stiu daca e sanatos sa sper ca o sa mai faca asa si peste 10 ani:), dar stiu ca acum "he made my day" si puteam sa fim si in Patagonia si in San Marino, ca tot n-ar fi fost mai frumos!
Si eu am nascut la Giulesti...
Trist. Foarte trist.
In general nu ne uitam la televizor asa pur si simplu pt ca exista in casa, pentru ca nu vrem sa ne incarcam cu energiile negative ale altora. Dar ce am auzit in seara asta m-a cam zguduit...Pentru ca si eu am nascut la Giulesti...Si m-am revazut acolo, in salon la etajul 2, cu inca 5 femei, cum incercam sa deschid geamul de la salon ceva mai mult intr-o noapte de primavara, ca sa intre aer, si restul doamnelor se plangeau ca e frig...Si cum m-am dus prima data la Alex, sa-i dau lapte, si a fost totul asa natural, parca ne cunosteam de cand lumea.
Si am incercat sa-mi imaginez acum cum ar fi fost sa inceape brusc atunci sa sune alarme de incendiu (oare or exista? asa ca in filme? incep sa cred ca nu...), sau ca s-ar fi intamplat in timpul travaliului, in care oricum imi venea sa bat pe toata lumea...Cred ca as fi sarit cu drag pe geam in momentele alea.
Dar oare mamele si cei 3 copii care au murit...cui au gresit? Cat stres implica o sarcina si o nastere. Dar sa mai treci si printr-o asemenea experienta traumatizanta...incepe sa ti se zdruncine increderea in tot ce te inconjoara. Si ce-ti mai ramane? Sa te rogi sa ai noroc? Sa nu cada ghiveciul de pe balconul vecinilor cand treci tu pe dedesubt?
Si acum imi amintesc ca am decis in mod special sa nasc la Giulesti, desi nu eram incantata nici de toaleta comuna, nici de salonul cel mai mic de 5-6 pers (!), ca rezervele erau ale "profesorilor" si aveai acces la ele numai daca nasteai la data fixa...a se intelege prin cezariana...chiar daca dpdv mediacal nu era nevoie. Nu mai conteaza acum...Am decis atunci asa pt ca doctorita mea numai acolo putea sa ma asiste, iar relatia de incredere intre noi a fost indeajuns de puternica. Si pentru ca fusesem suspectata de diverse chestii pe timpul sarcinii, care nu se lamurisera pana la final, si atunci am decis ca daca exista cea mai mica (ne)sansa ca bebe sa aiba vreo mica problema, vreau ca de el sa se ocupe cei mai buni medici neonatologi, care stiam ca acolo sunt intr-adevar. Nu mai conta disconfortul meu de 2-3 zile...
Si totusi, acum cu siguranta nu as mai naste din nou acolo...Dar oare femeile care nu au posibilitatea materiala sa aleaga unde sa nasca, sa-si permita un Euroclinic sau Medlife, care - teoretic - ar trebui sa fie dotate beton la cat costa serviciile acolo, femeile astea deci, la ce s ase astepte? Sa mearga la maternitate sa nasca si sa se pregateasca de cimitir???
Nu am cuvinte sa descriu parerea de rau pe care mi-a produs-o stirea din seara asta, si ma amaraste si mai tare pe fondul unor acte de vandalism si lipsa de civilizatie total GRATUITE ale caror rezultate le vad din ce in ce mai des in jurul meu...
Si atunci ma intreb, la naiba, cat de happy poti fi intr-o asemenea lume? Poti, si pentru cat timp, sa te ascunzi cu capul in nisip, precum strutzul, sa te prefaci ca nu ai auzit? Ca nu iti pasa? Ca esti destul de norocos sa nu ti intample tie si alor tai???
Singura concluzie pe care o pot trage e ca, pe langa mioriticul "ce ti-e scris, in frunte ti-e pus", am face bine sa traim cat mai mult in prezent, ziua de azi, de maine, si nu weekendul viitor, vacanta de la iarna si tot asa...Pragmatic vorbind, nu putem fi siguri ca-l mai apucam:).
Si nu vreau sa par cinica. Dar ne-am invatat prea mult in ultima vreme sa planificam, ceea ce nu e rau. Nu ne-am deprins insa la fel de mult cu acceptarea schimbarii care poate aparea maine dupa colt. Si cu cat miza planificarii e mai mare, cu atat dezamagirea si frustrarea noastra vor creste...
Bucurati-va deci de ce aveti ACUM, de copiii SANATOSI care sparg pahare, isi toarna supa pe ei sau sar in balti si fiti fericiti in egoismul vostru in care nu va apasa copiii care mor de foame si te roaga sa cumperi pietre pictate, caci atata pot oferi micutzii, ca sa-i ajuti sa SUPRAVIETUIASCA...
In general nu ne uitam la televizor asa pur si simplu pt ca exista in casa, pentru ca nu vrem sa ne incarcam cu energiile negative ale altora. Dar ce am auzit in seara asta m-a cam zguduit...Pentru ca si eu am nascut la Giulesti...Si m-am revazut acolo, in salon la etajul 2, cu inca 5 femei, cum incercam sa deschid geamul de la salon ceva mai mult intr-o noapte de primavara, ca sa intre aer, si restul doamnelor se plangeau ca e frig...Si cum m-am dus prima data la Alex, sa-i dau lapte, si a fost totul asa natural, parca ne cunosteam de cand lumea.
Si am incercat sa-mi imaginez acum cum ar fi fost sa inceape brusc atunci sa sune alarme de incendiu (oare or exista? asa ca in filme? incep sa cred ca nu...), sau ca s-ar fi intamplat in timpul travaliului, in care oricum imi venea sa bat pe toata lumea...Cred ca as fi sarit cu drag pe geam in momentele alea.
Dar oare mamele si cei 3 copii care au murit...cui au gresit? Cat stres implica o sarcina si o nastere. Dar sa mai treci si printr-o asemenea experienta traumatizanta...incepe sa ti se zdruncine increderea in tot ce te inconjoara. Si ce-ti mai ramane? Sa te rogi sa ai noroc? Sa nu cada ghiveciul de pe balconul vecinilor cand treci tu pe dedesubt?
Si acum imi amintesc ca am decis in mod special sa nasc la Giulesti, desi nu eram incantata nici de toaleta comuna, nici de salonul cel mai mic de 5-6 pers (!), ca rezervele erau ale "profesorilor" si aveai acces la ele numai daca nasteai la data fixa...a se intelege prin cezariana...chiar daca dpdv mediacal nu era nevoie. Nu mai conteaza acum...Am decis atunci asa pt ca doctorita mea numai acolo putea sa ma asiste, iar relatia de incredere intre noi a fost indeajuns de puternica. Si pentru ca fusesem suspectata de diverse chestii pe timpul sarcinii, care nu se lamurisera pana la final, si atunci am decis ca daca exista cea mai mica (ne)sansa ca bebe sa aiba vreo mica problema, vreau ca de el sa se ocupe cei mai buni medici neonatologi, care stiam ca acolo sunt intr-adevar. Nu mai conta disconfortul meu de 2-3 zile...
Si totusi, acum cu siguranta nu as mai naste din nou acolo...Dar oare femeile care nu au posibilitatea materiala sa aleaga unde sa nasca, sa-si permita un Euroclinic sau Medlife, care - teoretic - ar trebui sa fie dotate beton la cat costa serviciile acolo, femeile astea deci, la ce s ase astepte? Sa mearga la maternitate sa nasca si sa se pregateasca de cimitir???
Nu am cuvinte sa descriu parerea de rau pe care mi-a produs-o stirea din seara asta, si ma amaraste si mai tare pe fondul unor acte de vandalism si lipsa de civilizatie total GRATUITE ale caror rezultate le vad din ce in ce mai des in jurul meu...
Si atunci ma intreb, la naiba, cat de happy poti fi intr-o asemenea lume? Poti, si pentru cat timp, sa te ascunzi cu capul in nisip, precum strutzul, sa te prefaci ca nu ai auzit? Ca nu iti pasa? Ca esti destul de norocos sa nu ti intample tie si alor tai???
Singura concluzie pe care o pot trage e ca, pe langa mioriticul "ce ti-e scris, in frunte ti-e pus", am face bine sa traim cat mai mult in prezent, ziua de azi, de maine, si nu weekendul viitor, vacanta de la iarna si tot asa...Pragmatic vorbind, nu putem fi siguri ca-l mai apucam:).
Si nu vreau sa par cinica. Dar ne-am invatat prea mult in ultima vreme sa planificam, ceea ce nu e rau. Nu ne-am deprins insa la fel de mult cu acceptarea schimbarii care poate aparea maine dupa colt. Si cu cat miza planificarii e mai mare, cu atat dezamagirea si frustrarea noastra vor creste...
Bucurati-va deci de ce aveti ACUM, de copiii SANATOSI care sparg pahare, isi toarna supa pe ei sau sar in balti si fiti fericiti in egoismul vostru in care nu va apasa copiii care mor de foame si te roaga sa cumperi pietre pictate, caci atata pot oferi micutzii, ca sa-i ajuti sa SUPRAVIETUIASCA...
De ce Pilates?
Cei care ma cunosc de mult timp stiu ca, timp de vreo 10 ani, cu mici intreruperi, am fost nedespartita de salile de aerobica. Am incercat sa mai ajung si pe la fitness cu aparate, ca era mai la-ndemana cu programul tumultuos din companiile mari:), fiind ok sa mergi cand puteai, si nu la ora fixa.
Dar ma plictiseam ingrozitor, mi se parea prea sec sa ma permut de la un aparat la altul si oricum mi se parea ca nu trag indeajuns de mult de mine.
Asa, am ramas mult timp la aerobica.
Apoi am descoperit Pilates-ul. Care inseamna CALITATE, facut asa cum trebuie:), vs. cantitate, de tipul 100 de abdomene identice...
Joseph Pilates, cel care a dezvoltat aceasta metoda de antrenament acum cca. 80 de ani, spunea, in deschiderea cartii sale "Return to Life Through Contrology": "Physical fitness is the 1st requisite to happiness". Foarte indraznet! Si continua: "Our interpretation of physical fitness is the attainment and maintenance of a uniformly developed body with a sound mind, fully capable of naturally, easily and satisfactorily performing our many and varied daily tasks, with spontaneous zest and pleasure."
Asta e unul din lucrurile care m-au fascinat: nu "facem" sport ca sa ne fatzaim plini de importanta intr-o sala in care da bine sa fii vazut, sau cel putin nu chiar toti:). Mai facem sport si ca sa ne simtim bine, "desteleniti" din intepeneala masinilor cu aer conditionat si a birourilor cu laptop, ca sa nu ne dam sufletul urcand 10 trepte sau daca mergem pe jos mai mult de 100m:)
Pe scurt, mai jos sunt beneficiile de baza ale Pilates-ului, destul de diferite fata de ce promite o sala de fitness obisnuita.
Asa incat, pentru cei care isi doresc sa (re)inceapa putina miscare, sa dea jos cateva kg, sa se simta mai in forma si sa functioneze mai bine, in mod natural, sa-si imbunatateasca postura si sa contracareze durerile de spate si contracturile de la gat, Pilates-ul este aur curat.
Nici cei care fac in mod curent aerobica, taebo sau orice activitate preponderent cardio n-ar trebui sa fie straini de el: este o activitate fizica complementara, care ajuta la cunoasterea si intelegerea propriului corp, a miscarilor executate, cum & de ce. Pilates-ul aduce imbunatatiri substantiale in executia unor exercitii arhi-cunoscute, carora deja nici nu le mai acordam importanta, facandu-le din inertie, cu o utilitate absolut descrescatoare.
Si nu in ultimul rand:), Pilates-ul este un tip de antrenament care solicita toate cele 5 (!!!) straturi de muschi, pana la cei mai fini si mai ascunsi in complexitatea coloanei vertebrale. Si stiti cum e, buturuga mica rastoarna carul mare:). Nu se lucreaza numai cei superficiali, care dau bine in oglinda:), ci toti pana la cel mai marunt.
Asadar, va urez curaj sa va apucati si va tin pumnii sa-i simtiti cat mai rapid beneficiile:)
PS - contrar prejudecatilor, it's not a "girls' thing":)
Dar ma plictiseam ingrozitor, mi se parea prea sec sa ma permut de la un aparat la altul si oricum mi se parea ca nu trag indeajuns de mult de mine.
Asa, am ramas mult timp la aerobica.
Apoi am descoperit Pilates-ul. Care inseamna CALITATE, facut asa cum trebuie:), vs. cantitate, de tipul 100 de abdomene identice...
Joseph Pilates, cel care a dezvoltat aceasta metoda de antrenament acum cca. 80 de ani, spunea, in deschiderea cartii sale "Return to Life Through Contrology": "Physical fitness is the 1st requisite to happiness". Foarte indraznet! Si continua: "Our interpretation of physical fitness is the attainment and maintenance of a uniformly developed body with a sound mind, fully capable of naturally, easily and satisfactorily performing our many and varied daily tasks, with spontaneous zest and pleasure."
Asta e unul din lucrurile care m-au fascinat: nu "facem" sport ca sa ne fatzaim plini de importanta intr-o sala in care da bine sa fii vazut, sau cel putin nu chiar toti:). Mai facem sport si ca sa ne simtim bine, "desteleniti" din intepeneala masinilor cu aer conditionat si a birourilor cu laptop, ca sa nu ne dam sufletul urcand 10 trepte sau daca mergem pe jos mai mult de 100m:)
Pe scurt, mai jos sunt beneficiile de baza ale Pilates-ului, destul de diferite fata de ce promite o sala de fitness obisnuita.
- dezvolta fiecare aspect important pentru conditia fizica: putere, flexibilitate, coordonare, viteza, agilitate si rezistenta
- ajuta la constientizarea/ cunoasterea propriului corp
- creste gradul de control al corpului
- ne invata activarea musculaturii in mod corect
- corecteaza postura si alinierea corpului
- ajuta la functionarea optima a organelor interne
- imbunatateste echilibrul
- se concentreaza pe respiratie si pe beneficiile fizice si fiziologice ce au legatura cu respiratia
- ofera un mijloc de concentrare si focus
- promoveaza relaxarea si eliminarea tensiunii
- ajuta la pastrarea musculaturii si a scheletului osos intr-o forma optima
- sta la baza activitatii fizice pentru femeile insarcinate, prin exercitii sigure, eficiente si fara urmari negative
- serveste ca si cross-training in desfasurarea altor activitati atletice sau activitati zilnice
- distribuie masa corporala intr-o maniera mai estetica, creand senzatia ca arati si te simti mai slab
- reprezinta o cale spre armonia interioara, ce trece printr-un corp bine antrenat.
Asa incat, pentru cei care isi doresc sa (re)inceapa putina miscare, sa dea jos cateva kg, sa se simta mai in forma si sa functioneze mai bine, in mod natural, sa-si imbunatateasca postura si sa contracareze durerile de spate si contracturile de la gat, Pilates-ul este aur curat.
Nici cei care fac in mod curent aerobica, taebo sau orice activitate preponderent cardio n-ar trebui sa fie straini de el: este o activitate fizica complementara, care ajuta la cunoasterea si intelegerea propriului corp, a miscarilor executate, cum & de ce. Pilates-ul aduce imbunatatiri substantiale in executia unor exercitii arhi-cunoscute, carora deja nici nu le mai acordam importanta, facandu-le din inertie, cu o utilitate absolut descrescatoare.
Si nu in ultimul rand:), Pilates-ul este un tip de antrenament care solicita toate cele 5 (!!!) straturi de muschi, pana la cei mai fini si mai ascunsi in complexitatea coloanei vertebrale. Si stiti cum e, buturuga mica rastoarna carul mare:). Nu se lucreaza numai cei superficiali, care dau bine in oglinda:), ci toti pana la cel mai marunt.
Asadar, va urez curaj sa va apucati si va tin pumnii sa-i simtiti cat mai rapid beneficiile:)
PS - contrar prejudecatilor, it's not a "girls' thing":)
"Dirt is good" - mai mult decat detergent
M-a inspirat foate tare articolul despre Frica din IOR, de pe "Viata prin balonul roz". Si a trezit in mine amintirile tuturor aberatiilor vazute prin parcuri in ultimii 5 ani, de cand ne-am luat caine, si apoi a aparut si Alex. Similare cu cele din articol, si in plus garnisite cu frica de animale, insuflata mai departe copiilor. Pacat...probabil ca zicala cu "cainele e cel mai bun prieten al omului" e valabila numai acasa, in siguranta septica a celor 4 pereti, iar Lassie si Mihail-caine de circ sunt dragutzi numai la televizor.
Intamplator, noi suntem mai relaxati:)
Si ne place in iarba, chiar daca e...uda:)
In acelasi timp, mi-am amintit ca acum ceva ani am lucrat pentru o marca de detergent care avea curajul sa sustina ca "Dirt is good". Da, pozitionarea era importata din UK, dar am sperat ca si in Romania vor fi destui oameni destupati la cap, care sa aleaga sa traiasca in spiritul asta. La vremea aceea, nu eram mamica, dar mi-am jurat ca atunci cand voi fi, o sa-mi cresc copiii in spiritul asta.
Intre timp, m-am convins ca sunt foarte putini cei care sunt dispusi sa o faca, cel mai probabil pentru ca e nevoie de vointa si indrazneala ca sa iesi din zona ta de confort...si sa impingi si copilul sa indrazneasca mai mult. Iar atata timp cat oamenii nu s-au trezit inca nici macar ca sa (se) intrebe mai des "de ce?", nu e de mirare de ce sunt atat de putini care se intreaba chiar "de ce nu?"...
Asadar, de ce sa nu sarim in balta?
De ce sa NU ne cataram?
Antrenament acasa:)
Si la fata locului:)
Cel mai tare tobogan!
Noi am ales varianta mai libera. Uneori avem senzatia ca lumea ne priveste ca pe niste inconstienti, sau ca nu ne pasa de copil. Din contra, cred ca ne pasa mai mult decat celor care isi tin copiii tot timpul in haturi, restrictionati si cicalitzi. E adevarat, ne asumam si riscurile. De la zgarieturi zdravene, pana la intrebari incomode, pentru care nu esti niciodata cu adevarat pregatit.
Dar speram ca asa, el va fi mai pregatit pentru viata...
Pasiunile lui tati - vor fi oare si ale lui Alex??
Melc - melc cotobelc...
Desenand cu batul in praf...
Ce au in comun ascensiunea Mont Blancului si burta lasata dupa nastere?
Raspuns: aceeasi persoana:)
Postul asta e despre cum am ajuns eu instructor de Pilates.
Ca formatie sunt economist, dintre aia care chiar au mai dat examen de admitere la ASE la stat (cu 3 probe!!), care si-au tocit coatele prin amfiteatre 4 ani (unii, ca altii deja munceau!), iar majoritatea colegilor erau inca pe locuri fara plata...
Facultatea nu a fost o pasiune, ci mai mult un mijloc de facut bani suplimentar. Deh, pasiunile descoperite in liceu, adica schiul si urcatul pe munte, cereau ceva bani. Le-am descoperit cu tot tacamul, adica cu rucsacul in spate, carat de cort si ceaun, pelerina de plastic si bocancii maica-mii, mai mari cu vreo 2 numere:)
Acum ii zice trekking si hiking:). Avem bocanci muuult mai scumpi, si geci de Gore-Tex, dar uitam sa le folosim cu lunile. Unii:)
Nu m-am gandit atunci intr-a 12-a ca poate ar trebui sa re-consider optiunile de facultate, si sa merg la sport sau fiziokinetoterapie. Acum, cu destula experienta de marketing si management, ma bucur ca mai pot face si ALTCEVA.
Well, astfel, o buna perioada dragostea de merketing (noroc ca l-am descoperit la tanc!) si hobbyurile au mers mana in mana. Toate vacantele noastre de cuplu, revelioane si aniversari, vreo 5-6 ani, s-au petrecut la/pe munte. Cu mici exceptii, am mai ajuns si prin orase si pe la mare, in wkd. Si totusi, inca NU ne-am saturat!
.jpg)
Dar a venit un moment, ca doar vorbim despre schimbare, cand a trebuit sa ma decid daca imi doresc in continuare sa fiu angajata intr-o companie a altcuiva (fie ea multinationala sau firma mica, le-am incercat pe ambele:)), indiferent de nivelul ierarhic sau titulatura de pe cartea de vizita, sau sa o iau pe cont propriu. Conditia esentiala: sa fac ceva din pasiune.
Cititi randurile astea pentru ca am ales varianta 2:). Daca o alegeam pe prima, probabil nu mai avem deja timp sa scriu acum...
.jpg)
Si cum cu zapada la noi nu e prea grozav, si nici nu ne mutam in curand la Brasov (nu ca n-as vrea!), m-am oprit la Pilates. Desi nu renunt nici la schi, nici la snowboard.
Nu am deci vreo diploma de pe la vreun concurs de body building, desi am castigat locul 3 la un concurs de snowboard extrem, pe Valea Malinului:). Mai port si acum rucsacul de la premiu:). In plus, eu cred in sportul facut corect, si la nivelul de intensitate potrivit, pentru oameni normali, care nu stau toata ziua sa calareasca aparate, ceea ce nu inseamna insa ca nu inteleg rolul miscarii si se straduie sa o practice. Chiar daca cu o anumita timiditate si reticenta la inceput sau dupa o pauza lunga.
Dar DA, am peste 10 ani de experienta ca si client de aerobica, pilates, taebo si fitness la aparate. Prin sali diverse, si mai de fitze, si mai modeste, in functie de circumstante:). Dar mult mai important, m-am apucat de asta din PASIUNE. Sper sa va placa si voua!
Si DA, am cunoscut si agonia si extazul. Mai concret, stiu cum e sa fii in super-forma cand urci pe Mont Blanc, sau in Himalaya, la peste 5000.
Dar stiu si cum e sa-ti atarne burta dupa nastere, indiferent cu cate creme te-ai dat si inainte, si dupa, sau cat masaj ai facut...Vorba ceea, "la steaua care-a rasarit e-o cale..."
E greu cu respectul asta de sine...Din fericire, nu imposibil:)
O persoana care mi-e teribil de simpatica, nu spui cine, ca poate citeste:), mi-a amintit recent o vorba: frantuzoaicele se straduie sa arate bine dez-bracate, nu numai im-bracate.
Concluziile le trage fiecare:).
2 concluzii pe care le-am tras eu pana acum in viata, relevante aici, sunt "never say never", si faptul ca fericirea is a state of mind.
Asa ca, don't worry, ba happy!
Postul asta e despre cum am ajuns eu instructor de Pilates.
Ca formatie sunt economist, dintre aia care chiar au mai dat examen de admitere la ASE la stat (cu 3 probe!!), care si-au tocit coatele prin amfiteatre 4 ani (unii, ca altii deja munceau!), iar majoritatea colegilor erau inca pe locuri fara plata...
Facultatea nu a fost o pasiune, ci mai mult un mijloc de facut bani suplimentar. Deh, pasiunile descoperite in liceu, adica schiul si urcatul pe munte, cereau ceva bani. Le-am descoperit cu tot tacamul, adica cu rucsacul in spate, carat de cort si ceaun, pelerina de plastic si bocancii maica-mii, mai mari cu vreo 2 numere:)
Acum ii zice trekking si hiking:). Avem bocanci muuult mai scumpi, si geci de Gore-Tex, dar uitam sa le folosim cu lunile. Unii:)
Nu m-am gandit atunci intr-a 12-a ca poate ar trebui sa re-consider optiunile de facultate, si sa merg la sport sau fiziokinetoterapie. Acum, cu destula experienta de marketing si management, ma bucur ca mai pot face si ALTCEVA.
Well, astfel, o buna perioada dragostea de merketing (noroc ca l-am descoperit la tanc!) si hobbyurile au mers mana in mana. Toate vacantele noastre de cuplu, revelioane si aniversari, vreo 5-6 ani, s-au petrecut la/pe munte. Cu mici exceptii, am mai ajuns si prin orase si pe la mare, in wkd. Si totusi, inca NU ne-am saturat!
.jpg)
Dar a venit un moment, ca doar vorbim despre schimbare, cand a trebuit sa ma decid daca imi doresc in continuare sa fiu angajata intr-o companie a altcuiva (fie ea multinationala sau firma mica, le-am incercat pe ambele:)), indiferent de nivelul ierarhic sau titulatura de pe cartea de vizita, sau sa o iau pe cont propriu. Conditia esentiala: sa fac ceva din pasiune.
Cititi randurile astea pentru ca am ales varianta 2:). Daca o alegeam pe prima, probabil nu mai avem deja timp sa scriu acum...
.jpg)
Si cum cu zapada la noi nu e prea grozav, si nici nu ne mutam in curand la Brasov (nu ca n-as vrea!), m-am oprit la Pilates. Desi nu renunt nici la schi, nici la snowboard.
Nu am deci vreo diploma de pe la vreun concurs de body building, desi am castigat locul 3 la un concurs de snowboard extrem, pe Valea Malinului:). Mai port si acum rucsacul de la premiu:). In plus, eu cred in sportul facut corect, si la nivelul de intensitate potrivit, pentru oameni normali, care nu stau toata ziua sa calareasca aparate, ceea ce nu inseamna insa ca nu inteleg rolul miscarii si se straduie sa o practice. Chiar daca cu o anumita timiditate si reticenta la inceput sau dupa o pauza lunga.
Dar DA, am peste 10 ani de experienta ca si client de aerobica, pilates, taebo si fitness la aparate. Prin sali diverse, si mai de fitze, si mai modeste, in functie de circumstante:). Dar mult mai important, m-am apucat de asta din PASIUNE. Sper sa va placa si voua!
Si DA, am cunoscut si agonia si extazul. Mai concret, stiu cum e sa fii in super-forma cand urci pe Mont Blanc, sau in Himalaya, la peste 5000.
Dar stiu si cum e sa-ti atarne burta dupa nastere, indiferent cu cate creme te-ai dat si inainte, si dupa, sau cat masaj ai facut...Vorba ceea, "la steaua care-a rasarit e-o cale..."
E greu cu respectul asta de sine...Din fericire, nu imposibil:)
O persoana care mi-e teribil de simpatica, nu spui cine, ca poate citeste:), mi-a amintit recent o vorba: frantuzoaicele se straduie sa arate bine dez-bracate, nu numai im-bracate.
Concluziile le trage fiecare:).
2 concluzii pe care le-am tras eu pana acum in viata, relevante aici, sunt "never say never", si faptul ca fericirea is a state of mind.
Asa ca, don't worry, ba happy!
