Lux burghez:)

Acum cateva zile, aveam atatea lucruri in minte ca as fi putut scrie romane intregi. Acum s-a facut liniste:). E de bine. Toate s-au asezat, s-au decantat. Caruselul s-a oprit, si dandu-ma jos vad destul de clar pe unde ar trebui sa merg, ceva mai clatinat si ametit la inceput, dar sper sa m-ajute simtul echilibrului - pe care unii m-au batut asa mult la cap sa mi-l dezvolt. Cine stie cand tre' sa traversez Rasnoavele pe o coarda?!

Si m-am mirat realizand cate lucruri am de facut pentru mine. Si cati oameni ma asteptau, rabdatori, sa-mi mai aduc aminte si de ei:).

Inca ceva...Din diverse discutii, am realizat a N-a oara cat de dificila le este oamenilor schimbarea...Cat de la-ndemana e sa ramai in zona ta calduta de confort. Si ma consider taaaare fericita ca am adunat in jurul meu oameni & prieteni care sa ma inspire sa pot face si eu schimbari substantiale. Care au avut curaj inaintea mea, si cu mai putine plase de siguranta dedesubt, sa o apuce pe drumuri diferite de ce zicea facultatea, familia sau ratiunile financiare.

Asa incat, multe multumiri celor care ma inspirati, sunteti cam multi ca sa va insir aici pe toti, dar unii dintre voi sigur va veti recunoaste:)

Unul din exemple, de la care nu ma pot abtine:):)

Multumesc pentru luxul burghez pe care mi l-am permis, de a veni acasa azi la ora 11 a.m. si de a dormi bustean pana la pranz; pentru cafeaua la ibric pe care am timp sa mi-o fac dimineata si s-o beau pe terasa, in loc de ness-urile recente baute pe graba ca sa nimeresc poarta; pentru timpul in care scriu acest post, fara sa fie totusi 12 noaptea; si pentru placerea de a face dus in timpul zilei, pe-ndelete, nu noaptea cand, dupa ce am atipit deja langa patul lui Alex,  imi e lene si sa ma bag in propriul pat...:)

Din aceeasi serie de lux burghez, cateva citate din Kahlil Gibran, recent descoperit in timpul lecturilor de dimineata cu metroul, pe ruta Eroii Revolutiei - Pipera:). Buna si Pipera asta la ceva, a fost destul de departe cat sa apuc sa mai citesc cate ceva:).

Când inima îţi este un vulcan, cum crezi că ar putea să-ţi crească flori din palme? --> recent experimentata

Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.--> well, e ceva timp ce cand ma stradui sa nu mai tot invat...

O rădăcină este o floare care dispreţuieşte faima. --> cam greu de acceptat in societatea romaneasca, deci poate ar fi timpul sa cautam in alte parti.

Nedumerirea este începutul cunoaşterii. --> ah, ce-mi plac mie oamenii care intotdeauna le stiu pe toate si au toate raspunsurile!:)

Ne alegem bucuriile şi necazurile cu mult înainte de a le experimenta.--> cu alte cuvinte, sa acceptam ca ne-o facem cu mana noastra...

Trăim doar pentru a descoperi frumosul. Restul e un fel de aşteptare.

Vreau să fiu viu şi să trăiesc viaţa ce-o simt mişcând în mine, să cunosc fiece clipă până la capăt.

Carpe diem deci!

Inima albastra de mama:)

E de bine. Asta e de bine:)

Comentariul unei prietene legat de tragedia de la Giulesti, in care ar trebui sa punem sub semnul intrebarii daca sa facem copii - desi in contextul de a-i face in Romania, a picat la tzanc ca sa-mi reaminteasca momentul de gratzie pe care l-am trait azi pe la 7 fara 5 dimineata, cand cu cafeaua inca in gat ma pregateam sa zbor spre studio, unde ma asteptau fetele pentru ora.

Alex al meu a devenit foarte matinal...si daca ceasul meu suna la 6, al lui "suna" la 6 fara 5:). Asa incat petrecem dimineti devreme impartind un sandvis pe coltul blatului de bucatarie, cu "Patrick" -ii adusi la purtator din pat printre firimituri, ne mai facem ca bem o gura de lapte, si in final stropim iarba si florile de afara cu furtunul, sa nu moara de sete. Uneori, si florile din bucatarie, tot cu furtunul:), dar ce mai conteaza...

Well, de obicei scena idilica se termina cu bazaiala, el care nu mai vrea sa doarma ci sa se joace cu mine afara, eu care tre' s-o tai urgent iar tati care inca mai motzaie saracul, ca s-a culcat pe la 2 dimineata...Eu tre' sa-mi iau inima in dinti si sa plec, incuind poarta pe afara in timp ce el ma striga "mami, mami!".

Dar azi s-a intamplat ceva foarte frumos. L-am pupat pe crestet, asa parinteste, in timp ce se juca in nisip, si cand dau sa plec, Alex zice: "Mami, pot sa te pup si eu?"...asa, cu o intonatie crescatoare si accente pe "mami" si "eu"...

M-am topit toata, ce sa mai...M-am ferit intotdeauna sa-i cersesc pupicuri, si l-am lasat sa actioneze cum a simtit el. Se pare ca a meritat. Nu stiu daca e sanatos sa sper ca o sa mai faca asa si peste 10 ani:), dar stiu ca acum "he made my day" si puteam sa fim si in Patagonia si in San Marino, ca tot n-ar fi fost mai frumos!

Ce au in comun ascensiunea Mont Blancului si burta lasata dupa nastere?

Raspuns: aceeasi persoana:)

Postul asta e despre cum am ajuns eu instructor de Pilates.

Ca formatie sunt economist, dintre aia care chiar au mai dat examen de admitere la ASE la stat (cu 3 probe!!), care si-au tocit coatele prin amfiteatre 4 ani (unii, ca altii deja munceau!), iar majoritatea colegilor erau inca pe locuri fara plata...

Facultatea nu a fost o pasiune, ci mai mult un mijloc de facut bani suplimentar. Deh, pasiunile descoperite in liceu, adica schiul si urcatul pe munte, cereau ceva bani. Le-am descoperit cu tot tacamul, adica cu rucsacul in spate, carat de cort si ceaun, pelerina de plastic si bocancii maica-mii, mai mari cu vreo 2 numere:)
Acum ii zice trekking si hiking:). Avem bocanci muuult mai scumpi, si geci de Gore-Tex, dar uitam sa le folosim cu lunile. Unii:)

Nu m-am gandit atunci intr-a 12-a ca poate ar trebui sa re-consider optiunile de facultate, si sa merg la sport sau fiziokinetoterapie. Acum, cu destula experienta de marketing si management, ma bucur ca mai pot face si ALTCEVA.

Well, astfel, o buna perioada dragostea de merketing (noroc ca l-am descoperit la tanc!) si hobbyurile au mers mana in mana. Toate vacantele noastre de cuplu, revelioane si aniversari, vreo 5-6 ani, s-au petrecut la/pe munte. Cu mici exceptii, am mai ajuns si prin orase si pe la mare, in wkd. Si totusi, inca NU ne-am saturat!








Dar a venit un moment, ca doar vorbim despre schimbare, cand a trebuit sa ma decid daca imi doresc in continuare sa fiu angajata intr-o companie a altcuiva (fie ea multinationala sau firma mica, le-am incercat pe ambele:)), indiferent de nivelul ierarhic sau titulatura de pe cartea de vizita, sau sa o iau pe cont propriu. Conditia esentiala: sa fac ceva din pasiune.

Cititi randurile astea pentru ca am ales varianta 2:). Daca o alegeam pe prima, probabil nu mai avem deja timp sa scriu acum...



Si cum cu zapada la noi nu e prea grozav, si nici nu ne mutam in curand la Brasov (nu ca n-as vrea!), m-am oprit la Pilates. Desi nu renunt nici la schi, nici la snowboard.







Nu am deci vreo diploma de pe la vreun concurs de body building, desi am castigat locul 3 la un concurs de snowboard extrem, pe Valea Malinului:). Mai port si acum rucsacul de la premiu:). In plus, eu cred in sportul facut corect, si la nivelul de intensitate potrivit, pentru oameni normali, care nu stau toata ziua sa calareasca aparate, ceea ce nu inseamna insa ca nu inteleg rolul miscarii si se straduie sa o practice. Chiar daca cu o anumita timiditate si reticenta la inceput sau dupa o pauza lunga.



Dar DA, am peste 10 ani de experienta ca si client de aerobica, pilates, taebo si fitness la aparate. Prin sali diverse, si mai de fitze, si mai modeste, in functie de circumstante:). Dar mult mai important, m-am apucat de asta din PASIUNE. Sper sa va placa si voua!

Si DA, am cunoscut si agonia si extazul. Mai concret, stiu cum e sa fii in super-forma cand urci pe Mont Blanc, sau in Himalaya, la peste 5000.





Dar stiu si cum e sa-ti atarne burta dupa nastere, indiferent cu cate creme te-ai dat si inainte, si dupa, sau cat masaj ai facut...Vorba ceea, "la steaua care-a rasarit e-o cale..."

E greu cu respectul asta de sine...Din fericire, nu imposibil:)





O persoana care mi-e teribil de simpatica, nu spui cine, ca poate citeste:), mi-a amintit recent o vorba: frantuzoaicele se straduie sa arate bine dez-bracate, nu numai im-bracate.
Concluziile le trage fiecare:).

2 concluzii pe care le-am tras eu pana acum in viata, relevante aici, sunt "never say never", si faptul ca fericirea is a state of mind.



Asa ca, don't worry, ba happy!